miercuri, 15 octombrie 2014

Minune când minune este omul pentru om



Încă-i frumoasă, încă! În restul unei inimi un dor încă palpită, încă oprește clipa în colțul din privire și dragostea o mână pe vechile cărări... Încă-i frumoasă, încă... Când piere rostul vieții, apropie miresme în frunze de poveste... Încă-i frumoasă, încă... și zilele le schimbă în floare, în sărut...

Încă mai cred în minuni... cele care zâmbesc... dar când te atrag și te conduc acolo unde este nevoie de ele, e de-ajuns un prieten și locuri acoperite de case, trotuare, oameni... și glasuri care așteaptă, iar și iar, „duminica de ieri“, acolo unde există loc pentru poeți și cărțile lor, în salonul inundat de lumină, unde poți să râzi, să plângi, să cânți... acolo unde se întâlnesc și își dau mâna fapte, uimite de ceea ce găsește omul pentru sufletul omului, unde amintiri te cutreieră în sus și în jos, zbor și cădere, zbor și iubire, în mâna de înger, cărți, cărți...
Când dorul arde în palmă și face cale-ntoarsă  pe deasupra viilor, când pomu-și lasă vis în muguri iar pe urma rodului neprins, toamna sună altfel în floarea albă de vișin când reînvie grădini bântuite de prea grele vini... „atunci, la poarta îndepărtată, auzim căldura...“, acolo la porțile cuvântului... o întânire într-o lume vie – ARTA CONVERSAȚIEI, „dincolo de tăișul privirii transpuse în albastru rece cu suferințe care nu mai dor...“ E visul unei flori – vis de margarete – într-un sublim poetic, față-n față cu marea doamnă a literaturii române contemporane, Ileana Vulpescu, în hotarul nesfârșit al cuvintelor...


Cascade lăuntrice de bucurie, din altoiul liliacului, se sting în acel soi de tristețe, din petalele răsfirate, ale margaretelor. Și ruperea petalelor cu „mă iubește, nu mă iubește...“ – naturalețea bucuriei, care dezarmează pe oricine cu aceeași admirabilă simplitate, scriind o lume a frumosului și a binelui, cea care are puterea încă să privească fără teamă la faptele vieții și ale morții...
Și doar cărțile sunt cele care îi aduc bucuria, fără vreun gând ascuns, doar clipa neumbrită, chiar mugurii grădinii mele, amurg și dimineți și prag... și-așa, în suflet, mereu un vis cu aripi spre sărutul din infinit cu dorul roșu și cu verdele ce-mi dă răgaz. Aud mașinile din vis...Țipete de metale obosite cad învinse de rugină...E semnul roșului ce învinge...E o luptă câștigată! Dar vai! Programe noi sunt proiectate în orizonturi îndepărtate și mașini sofisticate se ridică, pe sub apă... Zăngănitul se apropie din orizont.... Și efecte speciale cad în reflexele de roșu ale ploilor ce cad... În orizontul de pe mal, monștrii construiți în viitor își deschid hăul timpului ce trebuie să vină...  – Salvați câmpul cu maci! E vocea ploii roșii, din furtuna, care crește... – E sărutul din alt veac...Și roșul nu mai arde, ci doar plânge... Și ploaia se abate cu repeziciune pe trupul meu, învins de uscăciunea mașinilor, ce stau să mă înghită...“
(Carte în lucru, Margareta Anton)

O personalitate profund respectată de membrii ARTA CONVERSAȚIEI XXl,
când împreună am lansat proiect după proiect, acolo unde ne strecura pe rând lecțiile de viață și celebre proiectele „Sărutul, o carte în dar“, „Ileana Vulpescu și tinerii“ – întâlniri aniversare, locuri în care poezia de o prospețime tinerească e încurajată sincer, și îndemnată cu sentimente de admirație față de poezia iubirii... Pentru că toate faptele ei înseamnă iubire... Toate dovezile ei înseamnă iubire și de aceea nimic nu i se pare greu, nimic nu îi este străin, nimic nu i se pare nedemn de marea iubire ARTA CONVERSAȚIEI... iar cel ce ajunge la ea e cel care a atins înțelepciunea adâncă a dragostei – o  confundare cu poezia sub semnul desăvârșirii, al eternității...
Un exemplu de încredere, bunătate și înțelepciune, omul care nu are alte rădăcini decât pe cele întâmplate în ARTA CONVERSAȚIEI, omul care nu și-a părăsit niciodată țara... omul care își caută sprijin în oameni, dăruindu-se prietenilor, omul care „se recomandă pe sine drept un scriitor lucid, nesofisticat, cu un acut semn al calității...“ omul care nu ne lasă să murim...