miercuri, 15 octombrie 2014

Minune când minune este omul pentru om



Încă-i frumoasă, încă! În restul unei inimi un dor încă palpită, încă oprește clipa în colțul din privire și dragostea o mână pe vechile cărări... Încă-i frumoasă, încă... Când piere rostul vieții, apropie miresme în frunze de poveste... Încă-i frumoasă, încă... și zilele le schimbă în floare, în sărut...

Încă mai cred în minuni... cele care zâmbesc... dar când te atrag și te conduc acolo unde este nevoie de ele, e de-ajuns un prieten și locuri acoperite de case, trotuare, oameni... și glasuri care așteaptă, iar și iar, „duminica de ieri“, acolo unde există loc pentru poeți și cărțile lor, în salonul inundat de lumină, unde poți să râzi, să plângi, să cânți... acolo unde se întâlnesc și își dau mâna fapte, uimite de ceea ce găsește omul pentru sufletul omului, unde amintiri te cutreieră în sus și în jos, zbor și cădere, zbor și iubire, în mâna de înger, cărți, cărți...
Când dorul arde în palmă și face cale-ntoarsă  pe deasupra viilor, când pomu-și lasă vis în muguri iar pe urma rodului neprins, toamna sună altfel în floarea albă de vișin când reînvie grădini bântuite de prea grele vini... „atunci, la poarta îndepărtată, auzim căldura...“, acolo la porțile cuvântului... o întânire într-o lume vie – ARTA CONVERSAȚIEI, „dincolo de tăișul privirii transpuse în albastru rece cu suferințe care nu mai dor...“ E visul unei flori – vis de margarete – într-un sublim poetic, față-n față cu marea doamnă a literaturii române contemporane, Ileana Vulpescu, în hotarul nesfârșit al cuvintelor...


Cascade lăuntrice de bucurie, din altoiul liliacului, se sting în acel soi de tristețe, din petalele răsfirate, ale margaretelor. Și ruperea petalelor cu „mă iubește, nu mă iubește...“ – naturalețea bucuriei, care dezarmează pe oricine cu aceeași admirabilă simplitate, scriind o lume a frumosului și a binelui, cea care are puterea încă să privească fără teamă la faptele vieții și ale morții...
Și doar cărțile sunt cele care îi aduc bucuria, fără vreun gând ascuns, doar clipa neumbrită, chiar mugurii grădinii mele, amurg și dimineți și prag... și-așa, în suflet, mereu un vis cu aripi spre sărutul din infinit cu dorul roșu și cu verdele ce-mi dă răgaz. Aud mașinile din vis...Țipete de metale obosite cad învinse de rugină...E semnul roșului ce învinge...E o luptă câștigată! Dar vai! Programe noi sunt proiectate în orizonturi îndepărtate și mașini sofisticate se ridică, pe sub apă... Zăngănitul se apropie din orizont.... Și efecte speciale cad în reflexele de roșu ale ploilor ce cad... În orizontul de pe mal, monștrii construiți în viitor își deschid hăul timpului ce trebuie să vină...  – Salvați câmpul cu maci! E vocea ploii roșii, din furtuna, care crește... – E sărutul din alt veac...Și roșul nu mai arde, ci doar plânge... Și ploaia se abate cu repeziciune pe trupul meu, învins de uscăciunea mașinilor, ce stau să mă înghită...“
(Carte în lucru, Margareta Anton)

O personalitate profund respectată de membrii ARTA CONVERSAȚIEI XXl,
când împreună am lansat proiect după proiect, acolo unde ne strecura pe rând lecțiile de viață și celebre proiectele „Sărutul, o carte în dar“, „Ileana Vulpescu și tinerii“ – întâlniri aniversare, locuri în care poezia de o prospețime tinerească e încurajată sincer, și îndemnată cu sentimente de admirație față de poezia iubirii... Pentru că toate faptele ei înseamnă iubire... Toate dovezile ei înseamnă iubire și de aceea nimic nu i se pare greu, nimic nu îi este străin, nimic nu i se pare nedemn de marea iubire ARTA CONVERSAȚIEI... iar cel ce ajunge la ea e cel care a atins înțelepciunea adâncă a dragostei – o  confundare cu poezia sub semnul desăvârșirii, al eternității...
Un exemplu de încredere, bunătate și înțelepciune, omul care nu are alte rădăcini decât pe cele întâmplate în ARTA CONVERSAȚIEI, omul care nu și-a părăsit niciodată țara... omul care își caută sprijin în oameni, dăruindu-se prietenilor, omul care „se recomandă pe sine drept un scriitor lucid, nesofisticat, cu un acut semn al calității...“ omul care nu ne lasă să murim...


duminică, 23 septembrie 2012

CU LACRIMI, SFINŢIND URMELE PAŞILOR MAMEI



Nu sunt pe alte plaiuri, păduri atât de verzi,
În orice colţ al lumii, ai încerca să vezi;
Şi nici albastrul apei, nu l-am găsit mai clar,
Oriunde am fost în lume, dincolo de hotar.

De-aceea, ţară, vreau, să-ţi fiu apărător,
Cu drag, să-ţi flutur steagul tricolor,
Copiii mei, nepoţii şi toţi urmaşii lor,
Să fie oameni liberi şi demni de-acest popor!

PATRIEI – poezie premiată la concursul de poezie patriotică, Suflet românesc, organizat de Arta conversaţiei şi desfăşurat în 12 august – Poiana Lui Mihai, Gorj 



EG: Am recâştigat gustul devenirii, am învins prin poezie şi iubire. Printre patrioţi, cel ce a făcut din poezie o rugăciune, este şi va rămâne, mereu, poetul Victor Burde. Poţi spune că ai reuşit, în felul tău, să-i convingi pe români să nu abandoneze poezia patriotică?
     VB: Trăim, iată, o perioadă în care aşa cum se cunoaşte, poezia patriotică a alunecat încet-încet într-un con de umbră, rar, mai putând aprinde lumina de dragoste  faţă de ţară şi neam în sufletele românilor. Mulţi dintrte poeţi se „jenează” să mai scrie acest gen de poezie, cauzele fiind cunoscute.
     După apusul „Epocii de aur”, în care poezia patriotică era aproape obligatorie, în cuprinsul unei cărţi de versuri, s-a ajuns la un fel de saturaţie atât a autorilor - prinşi într-un fel de teamă generală, că ar putea fi confundaţi cu „poeţii de curte”-  cât mai ales din partea cititorilor care eliberaţi de „obligativitatea” citirii acesteia, preferă alte genuri de poezie.
     Vă felicit din toată inima, pe voi, cei care administraţi reţeaua „Arta conversaţiei”, că aţi avut curajul şi puterea de a relansa, prin Concursul de poezie patriotică „Suflet Românesc” inţiat, organizat şi finalizat atât de frumos, acest gen de poezie ce trebuie să-şi regăsească locul binemeritat.
    Personal consider că fiecare locuitor al acestor frumoase meleaguri româneşti îşi iubeşte ţara şi limba; unii scriu, alţii cântă despre aceste locuri mirifice şi chiar faptul că vorbim în această dulce limbă românescă, este un act de patriotism.
     Revenind la întrebarea ta, poezia patriotică îmi este foarte dragă. Nu poţi rămâne indiferent la ceea ce s-a petrecut şi se petrece pe glia ta străbună, unde ne-a fost dat să ne naştem şi să vieţuim.
     Dacă voi, cei care aţi jurizat poeziile trimise la concurs, aţi considerat că poeziile mele merită să fie premiate, este o dovadă că am şi eu o mică contribuţie în relansarea poeziei patriotice.
     Poezii ca Priceasnă pentru Apuseni, Patriei şi Clopotele Alba- Iuliei  vorbesc, de la sine, despre ceea ce simt în sufletul meu, pentru aceste meleaguri. Mai mult, am scris în versuri o frumoasă legendă românescă ce a apărut sub formă de carte, intitulată Legenda stâncii Panaghia – fata care s-a îndrăgostit de Soare (după o legendă rămasă de la Calistrat Hogaş), legendă ce se referă la Stânca Panaghia, din Masivul Ceahlău. Cartea  se adresează, în special, copiilor din clasele elementare, înţelegând prin aceasta să contribui, în măsura posibilităţilor mele, la formarea celor mici a dragostei faţă limba şi frumuseţile ţării în care s-au născut şi cresc.
EG: A fost un concurs de poezie patriotică, pe meleagurile gorjeneşti, în Poiana lui Mihai. A venit un premiu, au fost emoţii?
     VB: Vă mărturisesc că am fost deosebit de emoţionat şi, în acelaşi timp, surprins să aflu că mă număr printre câştigătorii acestui concurs.
     Deşi am mai obţinut alte premii naţionale şi internaţionale pentru poezia care o scriu, acesta a fost un premiu cu totul special, fiind primul ce l-am obţinut pentru poezie patriotică.
    De fapt, avem puţine concursuri de acest gen şi daţi-mi voie, să vă felicit, încă o dată, pentru iniţierea acestui concurs care a fost o adevărată reuşită!
   EG: Te leagă ceva anume de aceste ţinuturi?
    VB: Este normal să mă lege. Este o parte a pământului nostru românesc şi sufletul meu vibrează adânc, atunci când vorbesc de meleagurile gorjene sau călătoresc prin ele, fiind pătruns de frumuseţea acestor plaiuri, dar şi de „bogăţia spirituală” ce îmi umple inima, admirând bijuteriile din piatră pe care le-a lăsat aici nemuritorul făuritor al „Păsării măiastre” , 
Constantin Brâncuşi precum şi celelalte lucrări inestimabile ca valoare spirituală, punte între cerul şi pământul municipiului  Târgu-Jiu.
      În timpul cât mi-am satisfăcut stagiul militar la o unitate de geniu din Craiova, am participat în cadrul unei aplicaţii militare, de peste o lună de zile, la reabilitarea drumului care duce la Statuia lui Mihai Viteazul, din Poiana lui Mihai.

     Faptul că tocmai în acest loc s-au ţinut manifestările de încheiere a concursului de poezie patriotică, a fost prilejul de a a retrăi, în minte, multe din momentele şi întâmplările din acele zile ale  tinereţii mele.

     EG: Eram departe, undeva în afara timpului, acolo unde nici murmur, nici zgomot nu se aud, doar simţirea din noi şi bucurie... A fost divin... Doar numele voastre s-au ridicat din trecut, alunecând în prezent, în văzduhul stârnit de iubire, luminos şi pur... Iar confratele tău, Nicu Murgăşanu a lăcrimat de două ori... Cum a ajuns această lacrimă de bucurie la tine, om frumos al Ardealului?
    VB: Doamne, cât am regretat că, din motive de sănătate, nu am putut participa la festivităţile de încheiere a acestui reuşit concurs...

    Vă asigur, însă, că am fost alături de voi, participanţii, cu gândul şi cu sufletul vibrând de emoţie, când vedeam imagini la TV, referitor la ce se întâmplă în Poiana lui Mihai. Am lăcrimat atunci, vă asigur, de bucurie, pentru tot şi toate cele văzute...

     Am fost în permanenţă ţinut la curent cu ce se întâmplă şi se petrece acolo, de către bunul meu prieten Nicu Murgăşan, care a obţinut premiul I.

     Tot prin intremediul lui, am primit diploma pentru locul III, pe care am avut onoarea să mi-o acordaţi la finalul concursului şi pentru care, vă mulţumesc încă o dată şi pe această cale!

Vreau să vă spun că sunt foarte mândru pentru acest premiu obţinut şi aştept o altă ediţie a concursului, pentru a fi alături de toţi colegii din Arta Conversaţiei, care vor participa.

     EG: Arta conversaţiei se poate mândri cu o antologie - Poezia iubirii, ca o rază fierbinte care a învolburat văzduhul, spre a dezlega porţile iubirii într-un început de primăvară... Pe firul ei, am împletit gânduri şi pasiuni... Au fost mlădiţe firave, dar au prins puteri şi speranţe... Vei dori să participi la un al doilea volum (într-un moment special al Artei conversaţiei – 1 an de trăire şi iubire)?
    VB: Cu siguranţă că am să particip! Deşi în ultima perioadă am fost foarte ocupat cu diverse probleme, printre care şi o lansare de carte în Perii – Vadului (satul meu natal),  jud. Sălaj, am început să revin la masa de scris; a sosit toamna cu frunze galbene şi melancolie şi sper ca  muza cea frumoasă, să-mi trimită idei pentru versurile ce vor completa volumul aflat în lucru şi din care o parte a poeziilor vor pleca spre Arta conversaţiei, pentru volumul II. Sănătoşi să fim, cu toţii!

     EG: Există un gând pentru prietenii artei conversaţiei?

    VB: Pentru toţi colaboratorii şi prietenii mei de pe Arta conversaţiei, trimit cele mai frumoase gânduri de sănătate şi fericire şi cât mai multă inspiraţie pentru a putea crea noi pagini de frumos, hrană pentru sufletele celor care îndrăgesc, cuvântul scris!

Mă bucur să-i am alături în clipe de fericire sau tristeţe, făcând, de acum, parte integrantă din viaţa mea. Îi îmbrăţişez şi îi iubesc pe toţi!
    EG: Ce muzică asculţi?


    VB: Iubesc muzica în general. De altfel, fac parte din Ansablul folcloric „60 Plus” al Primăriei Alba Iulia, în cadrul căruia activez de peste patru ani şi care are peste 230 de spectocole susţinute în ţară şi străinătate, dar, în egală măsură, iubesc muzica de operă și operetă.
    EG: Există un citat care îţi călăuzeşte drumul?

     VB: Anul acesta, în luna martie, am fost sărbătorit, alături de alţi conjudeţeni, de Consiliul judeţean Alba, Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” şi Uniunea Scriitorilor, Filiala Alba-Hunedoara, cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani. Cu această ocazie, am primit  o frumoasă plachetă pe care este înscris următorul citat:
„Existăm vremelnic prin ceea ce luăm din jur, dar vom trăi veşnic prin ceea ce dăruim” (D.M. Lawson).
     Mi se pare că este cel mai frumos citat ce te poate căluzi în viaţă!

    
 EG: Ai ales să-ţi sfinţeşti viaţa, sfinţind poezia.
A fost timpul tău, în loc sfânt unde poezia ta a fost ascultată de sfinţi, încălzindu-te în Lumina lui Dumnezeu. Ai devenit un om de la care poeţii pot învăţa multe.
 


„Cu graiul tău molcom de ardelean
 Şi sufletul curat ca soarele-n fereşti”,
ai renăscut, sărutând „urmele tălpilor” cu minunatul „Descântec de rouă” binecuvântată, închinându-i-te, cuminte. Ai ales loc sacru şi urmele tale au lăsat drum, poezia ta a rămas în inimile credincioşilor tăi prieteni. Cum te-ai simţit în mijlocul prietenilor, cu ei alături?
     VB: La sfârşitul anului trecut, când mi-a apărut la Editura Aromonii Culturale din Adjud jud. Vrancea, volumul de versuri “Descântec de rouă”, mi-am propus ca acesta să fie lansat şi în satul meu natal, Perii-Vadului, din jud. Sălaj, pe care nu-l mai văzusem de 64 de ani, când l-am părăsit pentru a mă stabili împreună cu familia în Alba Iulia, unde locuiesc şi în prezent.
      Am fost extrem de fericit şi emoţionat când, în a doua duminică a lunii septembrie din acest an, cu sprijinul părintelui paroh din sat, Lucian Aurelian Bâlc şi cu ajutorul prietenilor mei scriitori, Elena Valeria Ciura, Anişoara Bradea şi Gheorghe Luchian, am reuşit să fac această lansare în faţa dragilor mei consăteni, oameni cu suflet curat şi deschis, neatinşi de viciile oraşului, prezenţi în număr mare în biserica străbună a satului.
      A fost un moment de mare comuniune spirituală, aflându-mă în locaşul în care am fost botezat şi în care, copil  mic fiind, am învăţat, lângă blânda mea mamă, să spun primele rugăciuni…

         M-a învăţat să mă rog mama mea,
         Ţinându-mă aproape lângă ea.
         Îngenuchea, îngenuncheam şi eu
         Şoptind, să ne rugăm lui Dumnezeu! (Învăţăturile mamei)

     Acum, după 64 de ani, m-am rugat din nou în sfânta biserică, lângă icoanele şi praporii sub care s-au închinat părinţii mei şi am ridicat un parastas de pomenire şi aducere aminte a tuturor celor dragi, dispăruţi…
     Am recitat un colaj de versuri dedicat satului meu şi am dăruit fiecăruia dintre cei prezenţi câte o carte, ne-am bucurat şi am plâns cu lacrimi de fericire, emoţie şi recunoştiinţă, pentru că Dumnezeu a îngăduit ca visul meu să prindă viaţă.
      Am revăzut, în acea zi, satul şi locul în care mi-a fost casa şi în care mi-a fost dat să văd lumina zilei şi să fac primii paşi.
Am admirat din vârful dealului, Someşul curgând lin către apus şi am discutat cu oamenii bătrâni ai satului, care mi-au cunoscut părinţii. Senzaţia ce am avut-o când am călcat prin rouă în curtea casei părinteşti şi pe uliţa unde mama umbla vara desculţă, nu o voi putea descrie niciodată!
     Satul meu iubit, era aşa cum mi l-am imaginat şi scris în mai multe poezii, după puţinele amintiri rămase din anii copilăriei:
              SATUL MEU
           (colaj de versuri)

Satul meu e amintirea mamei,
Năframa împănată, legată înapoi,
Caru-ncărcat, mânat în pragul toamnei,
De tatăl meu, păşind pe lângă boi.

 Şi ce miros era în sat atunci,
 Din vii plutea aromă a-busuioacă,
 Glumeau femeile, tăind tuleii-n lunci,      
 Şi vesele cântau când era clacă.

În pragul iernii, îşi torceau fuiorul,
La şezători, în serile brumate,
Iar doina suspina - să le aline dorul
De soţul sau iubitul duşi departe…

M-am reîntors în tine, sat natal,
Sălbatic mai miroase, otava din fâneţe,
Vreau Someşul, să-l văd din vârf de deal
Şi bucuros să-mpart la toţi, bineţe.

Ca în romanţa veche, lin doinită,
Cu snopi de grâu în carul scârţîind,
Pe uliţa pustie - şi-acum, nepietruită,
Aceiaşi plopi se-nşiruie foşnind...
                   
Căsuţele, prin vremi, s-au coşcovit,                    
Stând să alunece spre mal de apă,                    
Căci timpu-n trup şi-n maluri sapă
Şi buruienile-n fereşti au năpădit…


In curtea casei mele părinteşti,
Doar nucul, pus de tata, mai rodeşte.
Cireşul s-a uscat şi creanga-i mărgineşte
Grădina din vecini, cu meri domneşti.

Tresar… Pe locul unde-aveam caisul,
În partea dinspre capătul grădinii,
În locul florilor ce fulguiau ca ninsul,
Mocneşte putregaiul pe groapa rădăcinii.

Pustiu prin jur! Mi s-au mutat vecinii...
Mulţi, au trecut în somnul fără visuri,
Alţii, pribegi prin lume, iau masa cu străinii,
Cu dorul căpătâi, dormind sub alte-apusuri.

Prin geamul colbuit de anotimpuri,
Zăresc năframa mamii şi-un ştergar…
Şi-n cui, mai rugineşte bătrânul felinar
Ce sta de veghe noaptea-n alte timpuri.

Icoana cu Iisus, aproape că-i desprinsă
De pe peretele cu laviţă şi masă,
Şi binecuvântează liniştea din casă,
Dar candela nu-i mai demult aprinsă…

Aş bea însetat din vasul de lut,
brumat de apa cea rece,
Din care mama şi tata-au băut,
înainte, ca-n humă să plece…


Să stau la fântâna din sat,
odihnind lângă fânul cosit,
Să umplu ulciorul secat,
cu dorul meu, mistuit…

Să număr răchite pe cale
şi-n susur de plopi să ascult,
Din frunză, o doină de jale,
cântată de tata, demult…

Degeaba-i ulciorul umplut
cu apa fîntânii-oglindă,
Departe ţi-e chipul durut
şi dorul m-aşteaptă în tindă…

Urmele tălpilor, de pe uliţa mamii,
Le-au îngropat prin timp bolovanii…
Doar iarba necosită îi mai sărută paşii,
S-a pierdut cărarea… şi-au pierit cosaşii.

Apa ca o rouă din fântâna mami,
Unde-n pragul serii şi-adăpa plăvanii,
Ruguri o îneacă, cercuindu-şi spinii
Şi-a pierit din unde, licărul luminii…

Numai neuitata, blânda doină-a mamii
A rămas sub streşini, înfrângându-şi anii...
O îngână şi pruncii nepotului meu,
Doina mamii nu moare - renaşte mereu !

Îngenunchez, precum la Liturghie,
Şi spun o rugăciune pentru ei,
Mama şi tata - dragi părinţii mei
Şi pentru timpurile din copilărie,
Ce ştiu că niciodată, nu au să reînvie…

De satul meu, mă simt pe veci legat
Nu pot uita de Someş şi de Deal,
Deşi-s bătrân, din el, de mult plecat,
Îmi aminteşte că-s ţărână - de Ardeal!

Sărmane sat! Tu, vatră a mamei mele,
În care mi-a fost dat să văd lumina,
Te stingi, încet-încet, ca raza unei stele,
Precum mă sting şi eu; şi cine poartă vina? 

     A fost o zi minunată în care sufletul meu s-a hrănit şi a lăcrimat pe glia din care am prins viaţă şi pe urmele paşilor mamei, fiind, în acelaşi timp, bucuros şi mândru că eu, fiul acestui sat am reuşit să dau consătenilor mei o fărâmă de suflet, aşternută pe cartea ce le-am dăruit-o.
        Binecuvântat fie locaşul sfânt, care m-a adăpostit, pentru câteva ore, şi mi-a oferit o adevărată lecţie de viaţă şi iubire faţă de oamenii şi locurile natale!
      Mulţumesc foarte mult, Arta Conversaţiei – punte spre legarea de prietenii trainice ce nu se pot destrăma niciodată!

     La ceasul solemn, a batut cuvântul tău, să aibă nădejde şi să lumineze chipurile noastre, iar în sclipirea dimineţii, cu descântec de rouă, plin de iubire, ai împărţit iubire, dar şi mândrie... 


Eli Gîlcescu






 





joi, 20 septembrie 2012

INFINITUL IUBIRII - ANTOLOGIE (II)





ARTA CONVERSAŢIEI

POEZIA IUBIRII VOLUMUL AL II-LEA
ANTOLOGIE TRILINGVĂ
ROMÂNĂ – GERMANĂ – ENGLEZĂ





ANTOLOGIE  TRILINGVĂ 

ROMANA – GERMANĂ – ENGLEZĂ 

Antologie sponsorizată



         Antologia va avea două secțiuni:
Prima SECŢIUNE va cuprinde poezie modernă și (trans)modernă
însoţită de traduceri;
a doua SECŢIUNE va aparține poeziei clasice,
interpretată de artistul plastic
Nynna Vizireanu prin desene.

     Prioritate, în paginile ANTOLOGIEI TRILINGVE, vor avea participanții la primul volum de antologie „POEZIA IUBIRII”;
participanții la primul concurs de poezie patriotică „SUFLET ROMÂNESC”; cei care sunt selecționați, cei recomandați.


Condiții de participare:

1. Să fie membru Arta conversației;

2. Să aibă o participare activă în cadrul grupului;

3. Să promoveze arta prin forme determinate și conținut;

4. Să aplice poemele propuse pentru antologie şi în paginile Artei conversaţiei, şi în evenimentul deschis în cadrul grupului,  
ANTOLOGIE TRILINGVĂ
ROMÂNĂ – GERMANĂ – ENGLEZĂ;

5. Textele să fie scrise cu diacritice, font Times New Roman, corp literă 12;

6. Să pregătească o fotografie, pe care o va ataşa în Arta conversaţiei – secţiunea eveniment, folosită în videoclipul care va însoţi proiectul. Fotografia să fie însoţită de un citat personal sau un vers dintr-o poezie personală;

7. Vor fi incluse în antologie doar textele selectate;

8. Antologia va putea fi mediatizată în diverse publicaţii tipărite şi pe mai multe site-uri din ţară şi din străinătate. De asemenea, va putea fi prezentată publicului cu ocazia unor evenimente culturale, tabere de creaţie, festivaluri literare etc;

9. Fiecare poet va primi câte 2 exemplare;


PROGRAMUL DE LUCRU:

Înscrierile se vor finaliza pe 10 octombrie 2012;
Cei care aplică pentru calitatea de coautor la proiect vor specifica că o fac fără a li se impune taxe de înscriere sau alte drepturi de autor…
Cei care aplică pentru calitatea de traducător o vor face specificând că nu au pretenţii băneşti. Tot proiectul se desfăşoară sub însemnul voluntariatului. 
20 septembrie – 10 octombrie 2012, toţi membrii grupului care aplică pentru ANTOLOGIE vor posta poeziile în Arta conversaţiei;
11 octombrie – 30 octombrie CONFRUNTAREA POEZIILOR

CONFRUNTAREA POEȚILOR în marea acțiune de selecție virtuală, constructivă...
Fiecare participant va prezenta 5 poeme (la alegere) în Arta conversației și în secțiunea Eveniment. Se vor face aprecieri, recomandări... Se vor selecta 3 poezii.
31 octombrie 2012, se va afişa lista cu poeţii care vor participa la proiect, dar şi lista cu cei care vor avea calitatea de traducător;
1 noiembrie 2012 – 30 noiembrie 2012, poeţii selecţionaţi pentru proiect vor aplica poeziile în ARTA CONVERSAŢIEI şi în SECŢIUNEA EVENIMENT.

VĂ DORESC SUCCES


ELISABETA GÎLCESCU – editor antologie
egilcescu@yahoo.com

duminică, 16 septembrie 2012

CU FIECARE LACRIMĂ – UN PAS




Cu fiecare lacrimă – un pas


Drag prieten,
    Am reluat seria interviurilor cu voi, câştigătorii primului concurs de poezie patriotică, Suflet românesc, organizat de Arta conversaţiei şi desfăşurat în 12 august – Poiana lui Mihai, Gorj
    


    Am ascultat versurile tale, izvorâte din adâncul sufletului unui român sincer, ţi-am privit mâna sprijinind şi ţintuind în piept cuvântul român, luminându-ţi chipul, şi parcă cerurile s-au oglindit în lumina ochilor tăi...

    Iar cuvântul tău, adus de la mormântul lui Ştefan cel Mare, purtând candela aprinsă şi înălţând cuvântul sfânt, biruind şi el, prin credinţă şi smerenie. Tu i-ai dăruit putere, să străbată până departe, insuflând românilor, de peste tot, dragoste de ţară şi neam. 

     Poţi spune că ai reuşit, în felul tău, să-i convingi pe români să nu abandoneze poezia patriotică?
    CC: Poezia patriotică este însăşi bucuria de a trăi şi memora filele de istorie, încărcate de evenimentele la care au fost martori şi pe care le-au înfăptuit înaintaşii noştri. Această poezie este şi rămâne poezia de suflet în istoria literaturii, ca o piatră de temelie. A nu scrie poezie partiotică, atunci când ai o istorie superbă, nu cred că este posibil. Este doar un umil omagiu adus înaintaşilor noştri, un omagiu pe temelia căreia se construieşte mereu, mereu altă generaţie datoare a şti,intelege si cunoaste istoria din care descind,din care santem plasmuiti. Fără istorie, arta şi cultura, o naţie nu există. Deci este nevoie, mereu, de poezie patriotică.
     

Adăugaţi o legendă
    „România va fi mântuită când pe toţi ne va sfâşia, când ne vom sfâşia cu toţii pentru ea.” Emil Cioran – Schimbarea la faţă a României
     Ce crede Constantin Cristescu despre doctrina mântuirii şi utilitatea jertfei ei?
    
CC: Păcatul mare este că suntem învăţaţi să ne sfâşiem între noi. Adevărata mântuire există în noi, în fiecare. Trebuie doar să învăţăm a deschide ochii, în a privi în jur şi înţelege ceea ce se întâmplă. În a accepta sau nu. Când vom fi în stare să înţelegem că unitatea „în cuget şi simţiri”e necesară, vom fi o adevărată forţă, ca naţiune.
    ”O căruţă de ţărani a ţinut în şah imperii” P. Ţuţea
    Da, ăştia am fost. O ţărişoară mică la porţile Europei, dar dârză şi unită. Nu cred că nu ar trebui să ne fie recunoscătoare această Europă care dansa menuet, în timp ce străbunii noştri înroşeau hotarele ei cu sânge. Schimbarea la faţă este începută, şi de noi depinde ceea ce dorim să lăsăm urmaşilor noştri.

    A fost un concurs de poezie patriotică, pe meleagurile gorjeneşti, în Poiana Lui Mihai. A venit un premiu, au fost emoţii?
    
CC: Nu ştiu dacă cineva care a participat la eveniment ar spune că nu au fost emoţii. Au fost şi au fost mari. Eram eu, un umil nepot al lui Ştefan lângă umbra lui Mihai. Eram eu, acel haiduc din codrii Bucovinei, în codrii de la Schela.     Apoi a fost premiul. Picioarele se muiau, vocea tremura, lacrimile dansau în colţul ochilor. Cum să nu trăieşti şi să simţi aşa ceva. Pielea, pe tot corpul, devenise de găină şi cuvintele tremurau în eter. Şi acum, simt o bucăţică din inimă rămasă acolo, sus în munţi, sub norii gri ai istoriei. Este nevoie de astfel de evenimente să mai trezească lumea la viaţă, din starea latentă în care se află. 


    Te leagă ceva anume de aceste ţinuturi?
    
CC: Aş spune că simt o legătură de suflet. Am udat aceste ţinuturi cu lacrima pură. Am simţit în suflet că trebuie să dăruiesc ceea ce pot. Însă am primit, în inimă, căldura acelor organizatori şi participanţi, ca pe un buchet de flori de colţ zămislite în piscuri ascunse de ceţi. Nu voi da nume, însă acei oameni superbi şi-au găsit loc în inima şi sufletul meu călător.

    Eram departe, undeva în afara timpului, acolo unde nici murmur, nici zgomot nu se aud, doar simţirea din noi şi bucurie... A fost divin... Doar numele voastre s-au ridicat din trecut, alunecând în prezent, în văzduhul stârnit de iubire, luminos şi pur... Ai fost şi tu, ai vibrat, ai simţit, ai rostit... Ce vers te încearcă, acum, şi trebuie să-l rostim şi noi?

Constantin Cristescu:
Am scris pe nori, ca pe răboj,
Cuvântul cald, la Schela-n Gorj:
„Tu, călătorule, mereu, să dai
O lacrimă Poienii lui Mihai...”

    E ca un îndemn pentru mine, pentru cei care vor păşi pe acele meleaguri. Am lăsat lacrima mea mică în acea poiană.

    Am încercat, într-o lume nedrept organizată, să readucem sublimul pe cele mai înalte culmi ale glasului, ştergând sudoarea cuvintelor cu lacrima bucuriei, a preţuirii, a iubirii de ţară, neam. Crezi că am reuşit, Constantin Cristescu?
    
CC: Un sincer DA. Un buchet de oameni superbi nu puteau să nu reuşească. Eveniment de o înaltă ţinută, încărcat de trăiri pe care, cu voie sau fără voie, trebuia să le simţi. Le-am simţit pe propria piele şi rămân ca o pecete dulce în raftul cu amintiri. Am părăsit acele meleaguri, lăsând lacrima sub Poarta Sărutului, la umbra cuvintelor nerostite la Masa tăcerii şi-am găsit Infinitul în sufletele voastre. DA. A fost înălţător şi sublim.





      Arta conversaţiei se poate mândri cu o antologie - Poezia iubirii, ca o rază fierbinte care a învolburat văzduhul, spre a dezlega porţile iubirii, într-un început de primăvară.. Pe firul ei, am împletit gânduri şi pasiuni... Au fost mlădiţe firave, dar au prins puteri şi speranţe... Vei dori să participi la un al doilea volum (într-un moment special al Artei conversaţiei – 1 an de trăire şi iubire)?
    
CC Sant bucuros să particip, mereu, la astfel de evenimente. Un al doilea volum nu va face nimic altceva decât să întărească puterea primului. Ce este născut cu inimă şi suflet trăieşte, la fel. Oare câţi oameni şi-ar dori să poată înfăptui aşa ceva? Mulţi doritori, puţini cei aleşi. Am deschis calea spre promovarea acestei stări de iubire,  pe meleaguri eminesciene. Îmi doresc să reuşesc acest lucru, din suflet, cu artă şi pentru artă.

Nu există sentiment necontrolat,
ci sentiment neînţeles,
netrăit... CC
Iar tu trăieşti intens, păşeşti,
mereu, nebun,
peste astrele albastre,
când lucesc clipele noastre;
trece viaţa, ca un fum.”






TRIPTIC (ţăran, drapel, erou)

Veniţi, vă rog, să ne întoarcem peste timp,
O clipă să fim zei, precum cei din Olimp,
La palma lui crăpată de muncă, să privim,
Noi l-am uitat cu toţii şi nici nu-l pomenim.

Cu braţele trudite, pe corn de plug amar,
Din piept, îşi construise o armă, la hotar,
Îi coborau din munţi izvoare, peste pleoape,
Nepoţii lui cărunţi veneau să se adape.

Din ale lumii colţuri, duşmanii îl priveau,
La colţul lui de lume, aproape toţi râvneau,
Dar apriga-i privirea şi tare pieptul său,
Cătându-şi nemurirea, cădeau, de braţul greu.


Pe cer, aleargă norii ce mai trezesc istorii,
Tu, mândru, ne-ai lăsat nenumărate glorii,
Ţi-i umbra adâncită, sub crucea de salcâm,
Din lumea ta cea rece, doar amintiri rămân.

Ţăran uitat de lume, mereu, provoci fiori,
Trecând pe sub fereatră, cu-aroma ta de flori,
Trecut-ai prin războie, cum ai ştiut mai bine,
Dar te evita toţi, simt că le-aduci ruşine.

Mi-ai dăruit un steag, ce încă poate plânge,
Cu lacrima de nor, în picuri roşu sânge,
Albastrul infinit, cu margini de pustiu,
Şi galbenul ce-şi coace lumina lui, în grâu.

Ai părăsit lumina, tăcut, în ceasul sorţii,
Ţi-ai împlinit menirea, lăsându-ne nepoţii, 
Mă mai priveşti tu, rece, pe soclul tău 
divin,
Erou Necunoscut, eu, ţie, mă închin…
Constantin Cristescu












„Când o picătură de istorie este în inima ta, în sângele tău, când simţi adevărat, ca un român, nu este o ruşine să dăruieşti o lacrimă. Însă, pot spune că, este prea mică pentru o istorie atât de mare.”


Constantin Cristescu



Î
Eli Gîlcescu